miercuri, aprilie 20, 2011

De ce suntem fericiţi?

'Tis nothing good or bad / But thinking makes it so. (William Shakespeare)

The great source of both the misery and disorders of human life seems to arise from overrating the difference between one permanent situation and another ... Some of these situations may, no doubt, deserve to be preferred to others, but none of them can deserve to be pursued with that passionate ardor which drives us to violate the rules either of prudence or of justice, or to corrupt the future tranquility of our minds, either by shame from the remembrance of our own folly, or by remorse for the horror of our own injustice. (Adam Smith)
extrase de aici & un alt articol pe aceeasi temă aici.

Mi-am cumpărat haine

Sâmbătă am fost și mi-am cumpărat haine, m-am dus special în oras să îmi cumpăr haine, cu Timi. Nu am mai fost niciodată. Ieri, m-am tuns. Pare ireal dar e adevărat, ceva ce am desconsiderat ani de zile, (de când mă știu de fapt), este adevărat: hainele ajută, aspectul exterior ajută. Ajuta la stima de sine. Mă distrează teribil senzațiile ce le trăiesc.

duminică, aprilie 17, 2011

youversion.com

Dacă primesc ajutor, mă simt dator, dacă sunt dator, îmi pierd libertatea. Îmi place să ajut, încerc să nu creez datorii, legături. Îmi doresc ca toți să fim liberi să ne ajutăm fără să o facem din obligație. Oare vreau prea mult?

YouVersion.com pare ceva promițător.

Moda Timi 2

după 4 ani, continuarea.

sâmbătă, aprilie 16, 2011

Arrow Tuning Guide

de aici.

Anormal de normal

Acesta îmi este cel mai nou gând. Sunt anormal de normal. Cei din jur nu mai sunt obișnuiți cu normalul, suntem înconjurați de anormal, și anormalul a devenit normal. Așa că am devenit un anormal. Nu e așa că viața e interesantă?

Have compassion for everyone you meet

Miller Williams
Have compassion for everyone you meet, even when they don't want it. What seems conceit, bad manners, or cynicism is always a sign of things no ears have heard, no eyes have seen. You do not know what wars are going on down there where the spirit meets the bone.
găsit aici.

Patrocle

Un nou proiect de viitor pentru ziua lui Radu & Luca, găsit de Lore aici.

joi, aprilie 14, 2011

Caeer Growth Meter

Hm, sunt cam la începutul caierei ... și mă bucur ...

You KNOW it's a Myth

Găsită ascultând partea a III-a din The Thrill of Hope. Prima parte e bună.

miercuri, aprilie 06, 2011

Chinese Hat

Seeeeeeeeeeeeeeeeeeergiuleeeeeeeeeeeeeeeee
Visul meu o palarie din asta. Cu ceva ani in urma, da demult, am avut una in mana si era prea scumpa sa mi-o cumpar si de atunci nu am mai vazut si acuma am bani. :D Adica ma rog, am pt palarie renunt la mancare 2 zile.

Amenințare pentru bicicliști

luni, aprilie 04, 2011

Cu inima plecată

Bună dimineața, Dumnezeule. De ce m-ai făcut fără miros? Ca să pot duce gunoiul? Ca să nu pot simți transpirația? Să nu cunosc dragostea & intimitatea? Sunt un sconcs destinat să rămână singur? Doamne, ce au oamenii cu miros? Au dragoaste? Au căldură fizică? Fără miros am doar sufletească și asta se poate consuma și de la distanță. Sergiu nu are nevoie de apropiere.

Miercuri seara mi-am dat inima, cu intârziere de 7 luni și cu sfială, cu inconștiență. Încă nu am recuperat nimic din ea. Poate ca nici nu o voi face. Poate va trebui să cresc alta. Dar încă nu sunt pregătit să încep asta. Acum am un gol în piept. Îmi doresc respect și ajutor. Am un miros stătut. Sunt un om stătut. De la atâta stat. De la răbdare. Răbdarea crează un miros de stătut. O fi un miros rânced. Oare cum miroase un miros rânced? Cum se poate schimba mirosul? Ce alt miros mi s-ar potrivi? Doamne, ce vrei? Sunt un răzeș, așa mi-a zis Ivona.

Mi-am pierdut inima, o declar nulă. Gasitorului ... să o pastreze și să îmi dea un semn cât de mic.

Viața nu este dreaptă. De ex. unii au miros, alți nu au. Unii miros frumos, alți miros stătut.

Poate ar trebui să plec. Poate am dat cui nu trebuie? Poate am dat prea mult. Poate.

Ce ar fi dacă mi-o aduce înapoi împachetată:

Nu mulțumesc, nu o vreau, are un miros stătut.
Ce ar fi dacă mi-ar aduce înapoi o altă inimă, inima ei. Un miros vesel, luminos, îmbibat în speranță și căldură?

Ce ar fi dacă cele 2 inimi s-ar contopi? Ce miros ar rezulta?

Sergiu,
un negustor prost de inimi,
un programator insuficient,
un leu împresurat de temeri.

O zi bună,
Sergiu

joi, martie 31, 2011

vineri, martie 25, 2011

SO CREATE

În ziua în care m-am iubit cu adevărat …

Charles Chaplin

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înţeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.Şi atunci, am putut să mă liniştesc.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte …Stimă de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniştea şi suferinţa mea emoţională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte…Autenticitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viaţă diferită şi am început să înţeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală. Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte…Maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greşeală să forţez o situaţie sau o persoană, cu singurul scop de a obţine ceea ce doresc, ştiind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiţi şi că nu este momentul…
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte…Respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic…
Persoane, situaţii, tot ceea ce îmi consumă energia.
La început, raţiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte…Amor propriu.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber şi am renunţat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place şi în ritmul meu.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte…Simplitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi- am dat seama de cât de multe ori m-am înşelat. Astăzi, am descoperit…Modestia.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor.
Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viaţă.
Astăzi, trăiesc clipa fiecărei zile.
Şi aceasta se numeşte…Plenitudine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înţeles că raţiunea mă poate înşela şi dezamăgi.
Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte preţios.
Şi toate acestea înseamnă… SĂ ŞTII SĂ TRĂIEŞTI CU ADEVĂRAT!

“Nu trebuie să ne temem de confruntări… …Din haos se nasc stelele.”

credite Lore

miercuri, martie 23, 2011

Free compliments

credite către Krayzee

marți, martie 22, 2011

Codrului întunecat

Jerome K. Jerome
Cândva, nişte cavaleri, toţi unul şi unul, călăreau printr-o ţară străină. Drumul lor trecea printr-un codru neumblat, unde ciulinii creşteau de-a valma, sfâşiind cu ghimpii lor mari şi ascuţiţi carnea celor care se rătăciseră pe acolo. Frunzele pomilor ce creşteau în pădure erau întunecate şi dese şi nici o rază de lumină nu străbătea printre ramuri, ca să învioreze întunericul şi tristeţea. Şi în timp ce treceau prin pădurea aceea întunecată, un cavaler se rătăci de tovarăşii lui şi, pierzându-le urma, nu se mai reîntoarse la ei, iar aceştia, foarte întristaţi, porniră mai departe fără dânsul, jelindu-l ca pe un mort. Ajungând ei la castelul mândru către care călătoriseră, au zăbovit acolo multe zile şi s-au veselit, iar într-o noapte, pe când stăteau liniştiţi în jurul buştenilor care ardeau în sala cea mare a castelului şi beau vin, iată că apare tovarăşul pierdut şi îi salută. Hainele lui erau zdrenţuite ca ale unui cerşetor şi carnea lui albă era plină de răni, dar chipul îi era luminat de o bucurie adâncă. Şi ei l-au ispitit întrebându-l ce i s-a întâmplat, iar el le-a povestit cum a rătăcit drumul în codru şi cum a umblat în neştire multe zile şi nopţi de-a rândul, până când, sfâşiat şi însângerat, s-a culcat pe pământ aşteptându-şi sfârşitul. Iar când ceasul morţii se apropiase de-a binelea, prin întunecimea de nepătruns a pădurii veni spre dânsul o fată mândră, care-l luă de mână şi-l duse pe cărări întortocheate, necunoscute de nici un om, până ce, într-un târziu, întunericul fu risipit de o lumină puternică, faţă de care lumina zilei nu este decât ca flacăra opaiţului faţă de soare; şi în lumina aceea orbitoare, cavalerul nostru, ostenit de atâta cale, avu, ca într-un vis, o vedenie şi această vedenie i se păru atât de frumoasă, atât de neasemuită, încât nu se mai gândi la rănile sale care sângerau, ci stătu locului ca vrăjit, cuprins de o bucurie neţărmurită, cum e marea, şi adâncă, asemenea acesteia. Şi vedenia pieri din faţa ochilor lui şi atunci cavalerul, îngenunchind în ţărână, mulţumi sfântului milostiv care-i rătăcise paşii în codrul acela grozav, făcându-l să aibă o asemenea vedenie în inima pădurii. Şi numele codrului întunecat era întristarea, dar despre vedenia pe care a văzut-o bunul cavaler nu ne este nouă îngăduit să vă povestim.

Reuniune de familie

Atât de frumos, atât de natural ...

The Magician's Elephant

Kate DiCamillo
Peter decided that it was a terrible and complicated thing to hope, and that it might be easier, instead, to despair.

Leo removed his socks. Gloria Matienne took them from him and put them directly into a bucket filled with soapy water. “Without me,” she said, “you would have no friends at all, because no one would be able to bear the smell of your feet.” “I do not want to surprise you,” said Leo Matienne, “but, as a matter of course, I keep my boots on in public places and there is no need, then, for anyone to smell my socks or my feet.”

It is a bad thing to have love and nowhere to put it.

He knew how to construct a song out of the nothing of day-to-day life and how to sing that nothing into a song so beautiful that it could sustain the vision of a whole and better

I am not flying over the earth at all. Why, I am flying higher than that. I am flying over the very tops of the stars. I am looking down at the sky. And then she realized that no, no, it was the earth that she was flying over, and that she was looking not at the stars but at the creatures of the world, and that they were all, they were each — beggars, dogs, orphans, kings, elephants, soldiers — emitting pulses of light. The whole of creation glowed.

There is as much magic in making things disappear as there is in making them appear. More, perhaps. The undoing is almost always more difficult than the doing.

Trei într-o barcă

Jerome K. Jerome
Cum îşi mai încarcă sărmana bărcuţă până în vârful catargului cu haine frumoase şi case mari, cu servitori nefolositori şi cu un roi de prieteni grozavi, cărora nu le pasă de ei nici cât negru sub unghie şi cărora ei, la rândul lor, nu le dau pic de consideraţie, cu petreceri costisitoare care nu amuză pe nimeni, cu ceremonii şi maniere, cu prefăcătorie şi ostentaţie şi, vai! cu cea mai grea şi nebunească încărcătură dintre toate — groaza de ce va gândi vecinul, cu luxul care nu face decât să îmbuibe, cu plăcerile ce plictisesc,

Aruncă balastul peste bord, omule! Atunci o să-ţi dai seama că e mult mai uşor să vâsleşti, barca nu se va mai putea răsturna atât de lesne şi chiar dacă o să se răstoarne, paguba n-o să fie mare — o marfă bună, sănătoasă, nu se strică la apă. Vei avea atunci destul timp ca să cugeţi şi să munceşti. Răgaz ca să sorbi lumina vieţii, răgaz ca să asculţi muzica eoliană pe care vântul divin o smulge coardelor inimii omeneşti, răgaz ca să...

Adevărul este că mă pricep binişor la împachetat, împachetatul e unul dintre nenumăratele lucruri la care mă pricep mai bine decât oricare alt muritor, de asta sunt convins. (Eu însumi mă mir câteodată cât de multe sunt aceste lucruri.)

Veneau în goană, cărând geamantane grele şi bătându-se la uşă care să intre mâi întâi. Unul deschidea în cele din urmă uşa, urca treptele, se clătina şi cădea în braţele celui din spatele lui. Veneau apoi, pe rând, ceilalţi, trăgeau aerul adânc în piept, îi apuca ameţeala şi se-nghesuiau în celelalte compartimente sau plăteau diferenţa şi călătoreau cu clasa întâi.

Spunea că-i face bine să mă vadă forfotind fără rost, de colo până colo. Simţea că în felul acesta viaţa căpăta sens, că nu i se mai părea un vis deşert, prin care treci ca un gură-cască, ci o menire nobilă, plină de răspunderi şi muncă încordată. Şi, iarăşi, îşi punea întrebarea cum de a putut trăi până acum, neavând pe nimeni la care să se uite cum munceşte.

Am scotocit prin geamantan şi am răscolit toate, până când lucrurile au ajuns în starea în care trebuie să fi fost înainte de facerea lumii, când domnea haosul.

Mi se pare atât de scandalos să văd cum ceasurile preţioase din viaţa unui om, clipe nepreţuite, care nu se vor mai întoarce niciodată se irosesc fără noimă, într-un somn animalic!

E parcă o lege a acestei lumi. Ai ceea ce nu doreşti să ai, iar alţii au ceea ce ţi-ar trebui ţie. Oamenii căsătoriţi au soţii şi nu par să le dorească, iar tinerii neînsuraţi se vaită că nu au parte de ele.

Oamenii cu oarecare experienţă în materie mă încredinţează că o conştiinţă curată îi face pe mulţi fericiţi, dar, după părerea mea, o burtă plină are acelaşi efect, în schimb te costă mai puţin şi nu presupune atâta bătaie de cap.

Nu suntem decât nişte robi nenorociţi ai stomacului nostru. Nu năzuiţi după morală şi dreptate, prieteni! Supravegheaţi-vă cu grijă stomacul şi înfruptaţi-vă cu măsură şi judecată. Atunci virtutea şi mulţumirea, fără vreo strădanie deosebită, vor veni şi vor sălăşlui în inima voastră şi veţi fi cetăţeni buni, soţi iubitori şi părinţi drăgăstoşi, oameni cucernici şi cu suflet ales.

Câteodată, durerea noastră e foarte adâncă şi adevărată şi atunci stăm în faţa ei tăcuţi, pentru că, în afară de gemete, nu cunoaştem un alt grai pentru suferinţa noastră. Inima Nopţii e plină de milă pentru noi; ea nu ne poate alina durerea, ne ia mâna într-a ei şi lumea se face mică, mică, şi se îndepărtează, iar noi, purtaţi pe aripile ei negre, suntem duşi în faţa unui chip mai impunător decât al ei şi în lumina orbitoare pe care acesta o revarsă, viaţa omului stă ca o carte deschisă în faţa noastră şi atunci ştim că Durerea şi întristarea nu sunt decât îngerii Domnului.

Cândva, nişte cavaleri, toţi unul şi unul, călăreau printr-o ţară străină. Drumul lor trecea printr-un codru neumblat, unde ciulinii creşteau de-a valma, sfâşiind cu ghimpii lor mari şi ascuţiţi carnea celor care se rătăciseră pe acolo. Frunzele pomilor ce creşteau în pădure erau întunecate şi dese şi nici o rază de lumină nu străbătea printre ramuri, ca să învioreze întunericul şi tristeţea. Şi în timp ce treceau prin pădurea aceea întunecată, un cavaler se rătăci de tovarăşii lui şi, pierzându-le urma, nu se mai reîntoarse la ei, iar aceştia, foarte întristaţi, porniră mai departe fără dânsul, jelindu-l ca pe un mort. Ajungând ei la castelul mândru către care călătoriseră, au zăbovit acolo multe zile şi s-au veselit, iar într-o noapte, pe când stăteau liniştiţi în jurul buştenilor care ardeau în sala cea mare a castelului şi beau vin, iată că apare tovarăşul pierdut şi îi salută. Hainele lui erau zdrenţuite ca ale unui cerşetor şi carnea lui albă era plină de răni, dar chipul îi era luminat de o bucurie adâncă. Şi ei l-au ispitit întrebându-l ce i s-a întâmplat, iar el le-a povestit cum a rătăcit drumul în codru şi cum a umblat în neştire multe zile şi nopţi de-a rândul, până când, sfâşiat şi însângerat, s-a culcat pe pământ aşteptându-şi sfârşitul. Iar când ceasul morţii se apropiase de-a binelea, prin întunecimea de nepătruns a pădurii veni spre dânsul o fată mândră, care-l luă de mână şi-l duse pe cărări întortocheate, necunoscute de nici un om, până ce, într-un târziu, întunericul fu risipit de o lumină puternică, faţă de care lumina zilei nu este decât ca flacăra opaiţului faţă de soare; şi în lumina aceea orbitoare, cavalerul nostru, ostenit de atâta cale, avu, ca într-un vis, o vedenie şi această vedenie i se păru atât de frumoasă, atât de neasemuită, încât nu se mai gândi la rănile sale care sângerau, ci stătu locului ca vrăjit, cuprins de o bucurie neţărmurită, cum e marea, şi adâncă, asemenea acesteia. Şi vedenia pieri din faţa ochilor lui şi atunci cavalerul, îngenunchind în ţărână, mulţumi sfântului milostiv care-i rătăcise paşii în codrul acela grozav, făcându-l să aibă o asemenea vedenie în inima pădurii. Şi numele codrului întunecat era întristarea, dar despre vedenia pe care a văzut-o bunul cavaler nu ne este nouă îngăduit să vă povestim.

Tocmai când ne pierdusem orice speranţă... da, ştiu că aceasta e clipa în care se întâmplă evenimentele însemnate în poveşti şi romane, dar ce să fac? M-am apucat să scriu această carte cu hotărârea de a spune întotdeauna a-devărul-adevărat şi am hotărât să-l spun chiar dacă voi fi nevoit să folosesc pentru asta expresii uzate şi banale!

A fost o vreme — ce-i drept e mult de atunci — când ceream în gura mare să mi se dea o treabă grea de făcut, astăzi însă prefer să le dau tinerilor şansa de a arăta ce pot.

Întotdeauna mi se pare că muncesc mai mult decât s-ar cuveni. Nu că aş avea obiecţii împotriva muncii, ferit-a sfântul! Munca mă fascinează: sunt în stare să stau ceasuri întregi şi să mă uit la cei ce robotesc. Mi-e dragă munca şi gândul de-a scăpa de ea îmi frânge inima.

miercuri, martie 16, 2011

sâmbătă, martie 12, 2011

Despre fortărețe II

Există 2 tipuri de oameni:

Tari la exterior și moi în interior. Cetăți întărite, ziduri grose, turnuri semețe, arcași, lei semeți sculptați în piatră străjuiesc la intrare și dragoni înfricoșători privesc crunt din înaltul meterezelor. Odată intrat, după ce au fost lung timp asediate zidurile concentrice, șanțul de apă secat, sunt lipsiți aproape în totalitate de apărare. În interior nu mai au sistem defensiv, sunt complet expuși. Lucrurile de preț sunt puse în diverse locuri și este o desfătare să te plimbi pe străzi. Aici revine intervine responsabilitatea intrusului să protejeze cu atenție lucrurile de valoare, să [re]modeleze ceea ce crede de cuvință. Pagubele produse de patrunderea unui intrus se refac lent în spatele zidurilor și o bună parte din resurse sunt folosite în întărirea sistemului defensiv. Un următor asediu al unui intrus / vizită a unui prieten va găsi un sistem defensiv cu mult îmbunătățit față de cel anterior, care va fi cu mult mai greu de străpuns prin forță brută. Extrovertiții.
Moi în exterior și tari în interiorul lor profund. Cetate cu ziduri prea puțin impresionante, accesibili din exterior, aparent firavi, cetatea de la suprafață poate fi ușor lovită, dar ceea ce nu se vede este mai important la ei. Ce se află în subsolul cetății, acolo unde sunt lucrurile de preț. Și subsolul este mult mai trainic. În cazul unui atac ei opun prea puțină rezistență, strategia lor defensivă constă în mutarea lucrurilor valoroase la nivelele inferioare ale subsolului și depozitarea celor de la suprafață, ce poti fi salvate, la primele nivele ale subsolului. Cucerirea unei astfel de cetăți, cere timp, rabdare, pentru a putea ceda una cate una cheile de la camerele de la subsol. În urma unui asediu, sunt săpate / descoperite nivele suplimentare de subsol și lucrurile valorose se mută la nivele inferioare, în felul acesta obținându-se mai mult loc pentru lucrurile mai puțin valoroase de la suprafață spre a fi protejate și mutate în subsol. În felul acesta cetatea arată și mai goală și neinteresantă pentru un vizitator. Posibil din aer nici nu va fi observată. Introvertiții.
Viața oferă motive pentru ridicarea de ziduri extrovertite și subsoluri introvertite, ceea ce duce la o ingreunare considerabilă a interconectarii personale. O perspectivă echilibrată ar însemna o cetate cu ziduri solide pentru vremuri grele dar totuși accesibilă și suplă în vremuri bune, cu camere la subsol în care să fie protejate lucrurile de valoare în cazul unui atac.
Notă: prima parte despre fortărețe, o găsești aici.

vineri, martie 04, 2011

Kindle

verb, -dled, -dling.
–verb (used with object)

to start (a fire); cause (a flame, blaze, etc.) to begin burning.
to set fire to or ignite (fuel or any combustible matter).
to excite; stir up or set going; animate; rouse; inflame: He kindled their hopes of victory.
to light up, illuminate, or make bright: Happiness kindled her eyes.
–verb (used without object)
to begin to burn, as combustible matter, a light, fire, or flame.
to become aroused or animated.
to become lighted up, bright, or glowing, as the sky at dawn or the eyes with ardor.
Origin:
1150–1200; Middle English kindlen

Synonyms:
1–3. fire, light. Kindle, ignite, inflame imply setting something on fire. To kindle is especially to cause something gradually to begin burning; it is often used figuratively: to kindle someone's interest. To ignite is to set something on fire with a sudden burst of flame: to ignite dangerous hatreds. Inflame is now found chiefly in figurative uses, as referring to unnaturally hot, sore, or swollen conditions in the body, or to exciting the mind by strong emotion: The wound was greatly inflamed. 3. arouse, awaken, bestir, incite, stimulate.
A Little Princess - Kindle My Heart
As the moon kindles the night
As the wind kindles the fire
As the rain fills every ocean
And the Sun the Earth
So your heart will kindle my heart

Take my heart
Take my heart
Kindle it with your heart
And my heart cannot be
Kindled without you
Your heart will kindle my heart

sâmbătă, februarie 26, 2011

Habar - Racheta albă

de Marius Țeicu
Racheta albă
Pământ dintre stele
Copilărie zburând

Racheta albă
A vieții mele
Ia-mă de pe pămant!

La la la!!
La la la la la la, la la la la la la la!! [x2]

Racheta albă
În drum spre soare
Din copilărie zburând

Racheta albă
Nimic nu mă doare
Pace, pace pe pământ!

[solo]

La la la la la, la la la la la la la la la… !
La la la la la la la la, la la la la la la laaa!
La la la la la la la laa, la la la la la la la!

Versurile preluate de aici. Melodia aici.

marți, februarie 08, 2011

Mathew

My name is Mathew and I was created in a small factory in 1994. I think. It was the 90’s, I’m sure, and although I don’t remember much of my early days, I know that many people were wearing brightly coloured clothes and were always talking about some Clinton guy I’ve never actually seen. When my last coat of paint was put on and my pedals attached the only thing I knew was that I was in lot 55, and they called me Trek. I was locked inside a hall for what I think was a few months, and one day I was loaded in a truck along with about a hundred others looking just like me, heading towards Chicago.

The first bike store I was put on sold in was owned by a really short man who used to brag about The Treks he just got- he meant myself and six of my brothers. Every evening, on closing time, he’d whistle a cheerful song, turn off the lights, lock the doors and yell “Tomorrow’s gonna be our big sale, guys!” This “tomorrow” of his turned into another few months of collecting dust- which the little guy incessantly swept off with a bright green cloth. During this time, many came to see me, many climbed on and said I was comfortable, yet nobody bothered to actually let me give them a ride home.

All this until one April day, when a tall, slender boy walked in, checked me out for about twenty minutes, and decided it was time for me to leave the bike shop.I thought I’d be happy with my new friend, Andrew. He was a student who loved traveling, ate Ramen noodle soup five days a week and lived with his workaholic mother. At first he seemed like a very nice and soft person, the geeky kind, since he was studying computer… programming... software development... something. I’m not sure, because he was always talking too fast whenever a conversation would spark up about anything remotely connected to technology. But strangely, despite seeming so mellow, he had the habit of talking back. At anyone, including me. What confused me was… who on earth talks back at a bike?! Allow me to explain: whenever we would go out, he would try to gain enough speed to go past cars in traffic, which I thought was a little insane and since he was my first friend, I tried to slow him down, by jamming a pedal or making my chain drop or squeaking in a very embarrassing way. He would get in such a fit of anger, and start yelling things at me in his oh-too-fast manner, until eventually I had to cave in and get used to swerving between cars and crossing red lights and scaring pedestrians. On top of this, he sadly got bored of me too easily. That’s how I ended in a flea market only a year after I met him and was sold for about half my worth.

This time around I was bought by a Hungarian girl, the most precious girl I’d ever seen. She was always cheerful, always busy and always calling me names. I switched from Bikey in the garage, to Pixie whenever she’d meet a friend, to “Come on already!” when we were waiting for a red light to turn green, and finally to Mah-Bike whenever there’d be a handsome guy admiring me out loud. And boy, did they have a view! Zsuzsi- that was her name- mounted a basket and a white light in front, and another basket in the back. She was an art student with a thing for flowers, so after she had me repainted in bright red, she drew a turquoise magnolia on the left side of the frame, and another one on the front fender.

The four years I spent with her were the happiest times of my life. It didn’t matter to her that I was a boy’s bicycle, she rode me even if there was rain or snow outside, even if she had to dress elegantly, even if she had to go to a party and come back home at 4 in the morning with nothing but streetlights and stray cats to accompany her. This was my first true love, because not only did she take me wherever she went, she also taught me that it isn’t difficult to be brave and adventurous on the streets of a big city.

One day she found out she had been accepted as a curator at an important museum in San Francisco, which had been her dream for years, so within three days she packed everything she got and moved out of Chicago. She did not leave me behind, but her new job did not allow for the freedom she used to have in her home town, so eventually she had to give me up. I felt like wandering the streets by myself, just thinking, like people do, but the minute she gave me away I knew I had to recover. I was left in a shelter, with homeless people staring at me day in, day out, dogs sniffing my wheels and rats running around so close I could feel their tails shuffling against my pedals. Those were not my greatest days, and the few weeks I spent there are times I would rather not remember.

I was lost and thoughtless, as I suppose all normal bikes should be, but to me this was not a change I’d welcome whole heartedly. Zsuzsi had taught me what it is like to be free, and now my freedom was the wall I was backed against. Right above my handles there were two faded circles drawn in orange chalk, and I just thought some children had been there long before me, playing with infinity. I would soon find that those two small signs would change my existence.
On a rainy Sunday, an old man dressed in rags approached me and smiled. He was wearing a pair of broken, dirty boots that were a few numbers too large for his feet, a pair of baggy pants and a brown coat, smeared with black stains and full of holes. His beard was tangled, his hair was long and curly, and the grey, thick hat he had on barely managed to cover half of his head. He smelled like dust and gasoline and soup, and his face seemed to light up every time he would look at something, and when he saw the orange signs above he grinned, put his warm, rough hands on my handles and said “You will be Mathew.”

He lived in a cardboard box a few blocks down from the shelter where I had been resting for the past month or so, and there was never enough room inside for me. Nevertheless, every evening before going to sleep he would tie a thick hemp string to my frame, and then tie it around his wrist, and even if it was raining I felt safer than I ever did with Andrew or Zsuzsi.

His name was Harley, and he was a beggar in love with the sound of his voice. Every day he would take me out, ride the steep hills as if they were flat ground, stop next to libraries or bridges or supermarkets or post offices, back me against a pillar or a wall, and start singing. And his voice was divine! He used to make up songs on the spot, singing about his long life, about all the things he’d seen. He had traveled throughout the United States ever since he became homeless, after losing his job and his family at the age of thirty one. The stories about his misfortunes and lost loves and strange encounters with interesting people always drew a crowd. Yet, few of those would actually leave some change in my basket. At the end of each day he would count the money, put it in a green satchel, and take me to the dumpsters in search of food or clothes.

He was such a simple, balanced person, with such a complicated life, it was hard for anyone not to like him. While he did not have many friends, he had a gift for understanding people, and often other beggars would come up to him and talk about their problems as if they’d known each other since they were children. And he did seem to know everybody’s souls inside out, as he always managed to give the shortest, most insightful pieces of advice.
Strangely enough, he talked to me for hours on end, as if he knew I listened. He always called me Matty, and in time I saw he had a knack for naming every object that was important to him. His shoes were Anne and Dan, his money satchel was Stuart, his coat was John, and his hat was Marie. He told me he chose Marie because the colour grey always reminded him of his wife, who used to dress in plain colors, but always used to look pretty regardless of her attire.

One day we came across another shelter, and for the second time I saw two circles drawn in orange chalk. He said “This is it. Free stuff”. That was when I learnt that the homeless had a unique set of symbols they would draw on walls and on columns, telling each other something about the place. An “X” meant that the area was frequently patrolled by the police, an arrow pointing right meant that it was not a good place to sleep because of the wind, and three squares meant that the people in that building were kind and would often offer free food.
Harley once told me that the most important sign to look for is a “Y”, because it symbolizes a tool and that means that the homeless person living there knows how to repair things, which always came in handy. His best buddy was Jerry-the-repairman, who never charged my friend for anything that needed fixing, and who was the only person that was ever trusted to take care of me. Jerry always used to say we were inseparable, and Harley should have named me Davidson, so that together we could sound rough and ready to take over the world.

Well, tough or not, the truth is we really were a wonderful pair. We have traveled parts of San Francisco I never imagined could exist, and I accompanied my friend through so many events I lost count. We were chased by a stray dog all the way across the Golden Gate Bridge until it finally got tired, we ran from fights because Harley was too peaceful to start arguing- or getting violent- over cardboard boxes, we even helped a young lady cross a dark park safely one cold night. She had no idea we were behind her watching, but Harley said she reminded him so much of his daughter that he could never forgive himself if anything happened to her.

The fact that my friend could tell who folks really were just by looking at them seemed strange at first, but eventually I came to realize that he had met so many types of people that it just became a habit to read everyone. He told me that each man or woman reminded him of someone else, and sometimes- very rarely- he would be so fascinated by somebody he could not stop thinking about them for days on end. I came to recognize those days because he would stop talking to me until his mind got back in the real world and he would reach his usual state of equilibrium again. That is when I learned that anyone remotely interesting is mad in some way.

Right now I am unsure about my future, and I would rather not think about it too much. I still roam the streets with Harley, we’re still best friends- as much as a bicycle can be someone’s best friend- and every day I learn something new. I learn about thriving and adversities. I learn about the kind and about the hurtful people of the world. I learn about not giving up, and most importantly, I learn that everything in life is like riding a bike - in order to keep your balance, you have to keep moving.

sâmbătă, februarie 05, 2011

Invictus

by William Ernest Henley
Out of the night that covers me,
Black as the Pit from pole to pole,
I thank whatever gods may be
For my unconquerable soul.

In the fell clutch of circumstance
I have not winced nor cried aloud.
Under the bludgeonings of chance
My head is bloody, but unbowed.

Beyond this place of wrath and tears
Looms but the Horror of the shade,
And yet the menace of the years
Finds, and shall find, me unafraid.

It matters not how strait the gate,
How charged with punishments the scroll.
I am the master of my fate:
I am the captain of my soul.

vineri, ianuarie 28, 2011

Trei feţe

Lucian Blaga (1919)
Copilul râde:
"Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!"
Tânărul cântă:
"Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!"
Bătrânul tace:
"Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!"

joi, ianuarie 27, 2011

Jurnalul lui Tolstoi

Săptămâna trecută mi-am luat o nouă carte.

Gândim și spunem: de ce Dumnezeu nu ne-a spus voia Sa prin cuvinte, dar uităm că prin cuvinte, întotdeauna imprecise, neclare, mereu incomplete, vorbesc în imperfecțiunea lor numai oamenii; Dumnezeu are alt limbaj, alt mijloc de a transmite adevărul: prin faptul că ne face conștienți de natura Lui.
Lev Tolstoi (13 febr. 1907)

luni, ianuarie 10, 2011

Cal alb

cine nu are ... să își cumpere!

P.S. credite pentru găsirea lui merg spre krayzee

luni, ianuarie 03, 2011

feksake.biz/proxy/id.js

We are a band of carollers,
We march through frost and snow,
But care not for the weather
As on our way we go.

At every hall or cottage
That stands upon our way,
We stop to give the people
Best wishes for the day.

We pray a merry Christmas,
Made bright by Christmas cheer,
With peace, and hope, and gladness
And all they may hold dear.

And for all those that happen
To pass us on our way
We have a smile, and wish them
A merry Christmas-day.

miercuri, decembrie 29, 2010

Splendori nemuritoare

de C. S. Lewis
"Este un lucru foarte serios să trăiești într-o lume a unor posibili zei și zeițe, să îți amintești că persoana cea mai ștearsă și neinteresantă cu care vorbești poate deveni într-o zi o creatură pe care dacă ai putea-o vedea de pe acum, fie ai adora-o, fie ai considera-o de coșmar. În fiecare zi, într-o anumită măsură, ne împingem unii pe alții înspre una dintre aceste destinații ... Nu există oameni de rând. Nu ai vorbit niciodată cu un simplu muritor. Națiuni, culturi, arte, civilizații - toate acestea sunt trecătoare și viața lor în comparație cu a noastră, este ca viața unui fluture. Dar noi glumim cu nemuritorii, lucrăm cu ei, ne căsătorim cu ei, îi exploatăm și îi jignim - avem de a face fie cu orori veșnice, fie cu splendori nemuritoare."

"Bucuria este cea mai serioasă preocupare a cerului"

joi, decembrie 23, 2010

Odiseea unei comenzi din State - Sfârșit

09.12.2010 - a IV-a vizită la Arme și Muniții, primesc certificatul.

Deja mă simt relaxat. Urc scările ca la mine acasă.

- Bună dimineața.
- Bună dimineața. Ce doriți?
- Aș dori să vorbesc cu domnul Bogdan.
- Așteptați să văd dacă este aici. Bogdan? ... Îmi pare rău, nu este aici.

- Hm, atunci cui pot lăsa niște poze pentru un certificat de deținător?

- Mergeți vă rog la colegii mei!
și mă conduce în binecunoscuta cameră cu 3 birouri. În stânga Mihai. Ochii îmi sclipesc, inima mi se relaxează, în dreapta Cristian!
- Bună.
- Bună, domnul Oprean!
- Am adus pozele pentru certificat.
- Ok, stai să-l sun pe Bogdan, el știe detaliile ... Alo, Bogdan? A venit domnul cu arcul, a adus pozele. Da. Da. Da ... Bine ... Este bine. Dați-mi-le mie, le duc la colega să îți elibereze certificatul. Cazierul l-ați adus, nu?
- Da, l-am adus data trecută.
- Bine, așteptați aici.
Un nou moment stânjenitor la orizont ...
- Am înțeles că sunteți programator. Am și eu o problemă: am niște DVD-uri, vreau să le clonez. Am înțeles că sunt niște programe care permit asta.
- Da, sunt. Lider de piață este Nero. Sau căutați ceva gratis?

- Nu, vreau să copiez niște DVD-uri care sunt cu copyright.

- Hm, îmi pare rău, așa nu vă pot ajuta. Însă, am un coleg care știu că a reușit, acum nu este la birou. Se întoarce luni, am să-l întreb. Îmi dați o adresă de mail?

- Da, sigur. Mulțumesc.
Între timp a revenit Cristian.
- Acum o scrie colega mea. Și, de cât timp ești programator? Poate ne ajuți și pe noi, avem niște calculatoare ca vai de ele.
- Sunt programator, dacă aveți probleme hardware, îmi este teamă că nu voi putea să vă ajut. În ziua de azi lucrurile se schimbă așa de repede în domeniul IT încât dacă nu ești specializat exact pe domeniul respectiv (hardware), nu poți ține pasul.
- Da ...
- Și ... dacă vreau să trag în spatele blocului, cu certificatul respectiv sunt legal?
- O nu! Dacă vă reclamă un vecin, trebuie să venim la dumneavoastră și să vă confiscăm arma. Știți cum sunt vecinii ... și numai unul trebuie să fie ...
- Am înțeles ... atunci undeva pe câmp? În spațiu deschis?

- Puteți merge să trageți în poligon. Vă dau numărul șefului pligonului? De la Pădurea Verde?
- Da, vă rog! ... Mulțumesc.
- Dacă o să vreau să mai fac și altul, este valabil certificatul acesta?
- Nu, trebuie să le înregistrați pe fiecare. Să veniți cu ele la noi. Nu aveți voie să aveți mai mult de două.
- Hm ... ok vedem atunci ...

- Haideți să vedem dacă este gata!
Mergem împreună în alt birou.
Gata, semnați aici!
Certificat arme neletale.
Arc de agrement.
FS (fără serie),
FM (fără marcă),
FC (fără calibru).
- Woai, am trăit să o văd și pe asta! Arcaș cu acte înregulă. Acum sunt nerăbdător să fac arcul și să îl aduc la voi să-l vedeți.
- Da, să-l aduci după ce-l termini, să-l vedem și noi.
- Da, am să-l aduc, dar nu se va întâmpla anul acesta ... așa că deocamdată, mulțumesc, la revedere și sărbători fericite!
- Sărbători fericite! La revedere!
Cobor scările tacticos, mândru posesor de certificat de arcaș.
Sunt arcaș cu acte în regulă. Yupee!!! Să dau de veste la prieteni acum!
După mai bine de 1 lună, odiseea comenzii din State a luat sfârșit! Am învins sistemul. Am intrat în legalitate. Am învățat enorm din odiseea asta și acum nu regret nimic. Tot răul spre bine... Vă mulțumesc pentru atenție, dragi cititori. Să aveți un timp minunat de sărbători, să învățați din pățaniile mele și să trăiți frumos!

-- sfârșit --

miercuri, decembrie 22, 2010

Odiseea unei comenzi din State - Actul 7

06.12.2010 - a IV-a vizită la vamă, ridic coletul.

Sar câte 3 trepte odată. Bat la ușă. Mă simt familiar. Intru. Domnul Vasile la biroul de lângă ușă. Doamna Viorica, la al său birou:

- Bună ziua.
- Bună ziua. Ați rezolvat?
Domnul Vasile, vameșul peste ochelari, cu o voce groasă:
- Ai adus hârtie de la poliție?
- Da.
- Ei, a trebuit?
- Se pare că da.
- Dă-o să o văd ... dă-mi și buletinul.
- Da, este bine ...
Doamna Viorica:
- Oh, ce bine! Bine că ați rezolvat! Cred că nimeni nu a mai umblat cât ați umbat dumneavoastră după un colet. Dacă ziceați că aveți altceva ...
Domnul Vasile:
- Acum va trebui să plătești mai mult.
- Cum așa?
- Păi a crescut dolarul față de data trecută când ți-am calculat.

- No, nu-i bai. Important este că s-a rezolvat.
- Da. Nu e cu mult mai mult ...
- Puteți să îmi dați puțină bandă adezivă, să pot să-l transport în siguranță.

- Da, ai numai răbdare ... Gata, semnează aici.
Între timp caut în mapă bețișorul de Moș Nicolae. Inițial mă gândisem s i-l iau domnului Vasile, apoi m-am gandit că e puțin ciudat, mai bine îl dăruiesc doamnei Viorica:
- Oooo, mulțumesc frumos!
- Cu plăcere!
Îmi iau penele sub braț, mândru, satisfăcut, bucuros și împlinit mă îndrept spre ieșire. Domnul vameș, în picioare mă conduce din priviri:
- Ei, cum ești? Mergi să tragi?
- Sunt fericit. Da ... prima dată să-l construiesc.
- Da, întodeauna, când obți ceva cu greutate altfel ști să-l apreciezi.

- Da, aveți dreptate. Sărbători fericite. La revedere.

La revedere.
Cu penele sub braț, respirând cu putere aerul rece al victoriei, pedalam spre birou:
Am învins, oameni buni! Am învins sistemul!
După un război greu de uzură dus pe 2 fronuri, cu bătălii multiple ...am învins!
-- va urma [ultimul act] --

marți, decembrie 21, 2010

Odiseea unei comenzi din State - Actul 6

03.12.2010 - a III-a vizită la Arme și Muniții, primesc notificarea.

Dimineața la 8:30, urc câte 3 trepți odată, ajung în fața ușii de fier, deja familiară. Sun. Azi nu este program cu publicul, sunt curios cum va decurge întâlnirea. Îmi deschide doamna de la biroul de pe hol de la intrare:

- Bună dimineața.
- Bună dimineața.
- Pe cine căutați?

- Pe domnul Bogdan Dumitru.
- Te așteaptă?

- Da, sper.
- Așteaptă aici. Bogdan!!! Un domn te caută.
Dintr-o altă cameră apare Bogdan.
- Salut.
- Salut.

- Ai rezolvat cu factura?
- Am vorbit cu magazinul. Nu am reusit să obțin decât aceeași factură, alt format. Mi-au spus că nu pot să îmi dea altă factură.

- Nu pot și ei să schimbe și ei o dată acolo? ...
- Au zis că nu.
- Stai să întreb pe un coleg, poate rezolvăm altcumva cu "prodigiosul arc". Așteaptă aici.
Se întoarce după câteva minute:
- Da, uite cum facem: nu avem nevoie de factură. Vom folosi chitanța de la vamă. Practic tu nu ai intrat în posesia armei înaintea notificării, ea a fost reținută la vamă, așa că nu ai încălcat nici o lege. Acum redactează notificarea colega mea.
- Păi nici nu este măcar armă. Sunt materiale. Uite pe factură, să le luam pe rând: 100 de nokuri - astea sunt bucățelele alea mici din plastic care se pun în capăt la săgeți. 100 de pene - roșii ceară, sfoară ... ...
- Bun, după ce le ridici, asambezi părțile mai mari, așa cât de cât, și vi cu el la noi, să-l luăm în evidență, să îți trecem seria pe adeverință.
- Ce serie?

- Seria arcului. Pe una din componente. Uite, astea mai scumpe.
- Păi nu există așa ceva. Nu există arcul încă, trebuie să-l construiesc. Sunt materiale brute. O să dureze.

- Păi te-ai băgat în horă acum joci. Ai 10 zile să-l termini.

- Astea mai scumpe e fibra de sticla, sunt niște fâșii ca de plastic. Nu au nici o serie pe ele.
- În fine, lasă că rezolvăm noi cumva. Tu mergi numai la vamă să îți ridici coletul. Ar fi bine să nu mergi azi. Mai bine mergi luni.

- Ok, merg luni.
Pfui ... câtă bătaie de cap ... dacă știam nu sunt deloc sigur că mai comandam ...
- Mda ... deocamdată asta-i legea. Stiu, e ciudată dar asta este.

- Și ... de când lucrezi la firma asta? Pai practic de 1 an, ca de atunci ne-au cumparat.
- Da ... am și eu un coleg care s-a mutat la București si lucreaza la voi.
- Da? Probabil este pe suport și vânzări. Aici sunt programatori.
- Și câți sunteți?

- 8. Eu ar cam trebui să plec acum.

- Ok, ok. Du-te, mai vorbim. Eu acum aș tot sta la povești.

- Dacă vrei, dă-mi o adresă de mail și mai vorbim.

- Ok, uite-o. Bun, păi atunci mai vorbim.
- Salut.

- Salut.
Yupeee!!! Am plecat cu notificarea! Merită povestite toate astea pe un blog...
Luni mă duc la vamă. Până una alta, să dăm sfoară în țară și să ne bucurăm de victoria intermediară!

-- va urma --

luni, decembrie 20, 2010

Odiseea unei comenzi din State - Actul 5

02.12.2010 - a II-a vizită la Arme și Muniții, acum înarmat cu un nume

Urc pe traseul deja cunoscut. Sun la interfon. Ușa de fier se deschide. Sunt poftit înăuntru.

- Bună ziua.
- Bună ziua. Cu ce te pot ajuta?
- Aș dori să vorbesc cu doamna Mioara.
- Eu sunt.
- Oh, ce bine! Am înțeles că ați vorbit cu domnul Vameș în legătură cu coletul meu.
- A, da, coletul! Mergeți vă rog la colegul meu. Bogdan, a venit domnul cu coletul din vamă.
Pătrund acum dincolo de zona publică, condus fiind de doamna Mioara spre o camera din interior, unde erau 3 birouri cu trei polițiști îmbrăcați în civil.
- Ofițer-caporal Bogdan Dumitru.
- Sergiu Oprean (dornic recuperator de pene).

- Ia te rog loc.

- Mulțumesc.
- Ei
, povestește-mi, care este problema.
- Am un hobby. În urmă cu o lună am comandat niște materiale din State în vederea confecționării unui arc și a unor săgeți. Acum aproximativ 2 săptămâni a ajuns coletul în vamă și pentru a-l ridica domnul vameș mi-a spus că am nevoie de o hârtie de la dumneavoastră.
- Da, știți pentru a cumpăra arme aveți nevoie în prealabil de o notificare eliberată de noi. Apoi mergi cu ea la magazin, cumperi arma și în termen de 10 zile vi cu ea la noi și îți eliberăm un permis / certificat de purtător armă.
- Dar nu este un arc, sunt materiale, pene, sfoară, fibră de sticlă.

- Nu contează. De fapt, nu aveți voie să confecționați arme. Acum noi ar trebui să vă cofiscăm arcul și să vă dăm o amendă între 1000 și 2000 de lei.

- Da? Nu am știut. Din ce am studiat eu legea, toatea aceste demersuri trebuie făcute doar în cazul în care este vorba despre un arc omologat de Federația Română de Tir cu Arcul. Eu fac un arc. Este un hobby.
- Uite, ce putem face: mergeți la vamă și returnați coletul. Apoi spuneți să vi-l trimită din nou. Între timp noi îți eliberăm notificarea necesară. De unde este coletul?

- Din State. Mă costă 63$ transportul, doar dus. Apoi întors încă 63, total 126$.
- Ce valoare are coletul?

- 500$
- Faceți așa cum vă spun, dacă nu vreți să vă confiscăm coletul și să vă dăm și amendă. Vă băgăm în gaură de 1000$.

- Of ... Pentru niște pene și sfoară ... uite, aici este factura.

- Dar de unde a știut vameșul ca faceți arcuri?

- Păi i-am spus.

- Hm ... data de pe factură este 4 noiembrie. Fă rost de o factură cu o altă dată mai nouă. Vorbește și tu cu ei și zi-le să îți mai dea o factură. Uite, completează formularul acesta. Apoi mergi la Poliția Județeană, îți scoți cazierul, te întorci aici și îți eliberăm notificarea.
- Ok ... (ce nu face omu' pentru niște pene de curcan!) merg acum până la Poliția Județeană.
Sus pe bcicletă, pe un vânt rece, o ploaie măruntă, scăldat în gânduri sumbre:
Cine m-o pus să îi zic la vameș că fac arcuri? La ce îmi trebuie mie arcuri, în fond și la urma urmei? Nu mai bine fac leagăne de copii? ...
Ajung la ghișeu, completez o cerere pentru eliberarea cazierului.
Hm, și la motiv ce scriu? Permis port arma? Eliberare pene din vamă? Mai bine merg pe varianta întâi.
Totul a mers ca uns. Mă întorc la Arme și Muniții, merg la biroul din interior.
- Ai rezolvat?
- Da, uite cazierul.

- Ok, așteaptă aici să văd dacă colega mea are timp să să îți completeze notificarea.
- Mulțumesc.
Bogdan părăsește biroul și rămân cu ceilalți 2 colegi ai săi într-o tăcere vag apăsătoare. Cel din dreapta rupe tăcerea:
- Ce profesie ai?
- Programator.
- Hm ...
Un nou moment apăsător. De data asta îl salvez eu:
- Mda ... sinceritatea se plătește ...
- Da ... dar se și răsplătește. Puteam să îți dăm amendă și să îti confiscăm materialele. Dar pentru că ai venit la noi ...
Între timp, intră Bogdan:
- Nu putem să îți eliberăm acum notificarea. Vino mâine după ea, între timp ne facem noi aici verificările. Tu vezi rezolvă cu factura, să îți trimită alta.
- Ok, mâine tot așa, la amiază?

- Da, la amiază.
- Sau pot să vin dimineață, înainte de serviciu?

- La cât începi serviciul? Aș putea să ajung pe aici pe la 8, 8:30.
- Nu, nu la 8. Hai pe la 8:30, 9.
- Ok, vin la 8:30.
- Bine.
- La revedere.
- La revedere.
Înapoi la birou. Dupămasa se soldează cu trei perechi de schimburi de mail-uri cu 3riversarchery. Le explic întreaga situație. Aplic tacticile agentului de vânzări, sau mai bine zis scriu ceea ce ar trebui să citească un agent vânzări de la un client ca să îmi asigur colaborarea lui. A funcționat! Am primit o nouă factură. Din păcate aceeași, doar alt format. Le explic cu răbdare, încă o dată nevoia mea. Nu, nu pot să îmi dea altă factură.
Of, suntem pierduți! Puțin probabil să accepte factura asta ... Totuși de ce faci toate astea? Acum serios!??! ...
În final, seara primesc un ultim mail: dacă ceea ce au facut deja nu e suficient să revin cu un mail și vor găsi ei o soluție la problema mea. Mi-a mai venit inima la loc.

-- va urma --

vineri, decembrie 17, 2010

Odiseea unei comenzi din State - Actul 4

30.11.2010 - a III-a întâlnire cu vameșul, de data asta aflu un nume de la Arme și Muniții

Aștept cu răbdare și optimism la coadă să intru.

- Bună ziua.
- Probleme băiete, probleme!
Simt cum genunchii mi se înmoaie. Planurile mi se naruie. Optimismul este de domeniul trecutului. Îmi încord mușchii, strâng din dinți și aștept detaliile:
- Ce probleme?
- Probleme băiete. Sunteți pasibil de amendă. Dumneata nu aveai voie să comanzi un arc fără o aprobare prealabilă de la poliție.
- Dar nu e un arc. Sunt materiale. Pene.
- Tot aia! Ei trebuie acum să vină aici la vamă și în prezența ofițerului, să îți predau arcul.
- Penele ... Ok, atunci fixăm o întâlnire aici în trei, poate pe mâine. Sau azi?
- Măi băiete, eu îți recomand să nu-i faci să vină aici. Mai bine te duci tu la ei și rezolvi problema. Le zici că nu ai știut și poate se rezolvă. Dacă vin aici îți confiscă penele și te alegi și cu o amendă. Uite, îți dau un nume. Te duci la Arme și Muniții și întrebi de Mioara. Notează!
- Bun, am notat, aveți și un număr de telefon?
- Am dar nu ți-l dau. Mergi acolo și vorbește personal.
- Bine, mulțumesc frumos! La revedere.
- La revedere.
Afară plouă și în sufletul meu de asemenea. Penele și puful îmi sunt ude ...
Clar, astea probabil sunt primele și ultimile pene americane din viața mea. Am intrat în joc, acum dansez. Dar nu și pe melodia următoare!
... Joi mă duc să ascult acordurile următoare.
-- va urma [luni] --

joi, decembrie 16, 2010

Odiseea unei comenzi din State - Actul 3

29.11.2010 - a II-a întâlnire cu vameșul înarmat cu notificarea de pe forum.

Înainte de a intra, îmi scot notițele pledoariei. Îmi repet în gând argumentele principale:

  • legea este absurdă și interpretabilă
  • poliția a râs de mine când le-am explicat situația
  • sunt membru al unui club de tir
  • organizez ieșiri de tir în cadrul unei organizații non profit care lucrează cu studenții
Iau aer în piept și intru:
- Bună ziua.
- Bună ziua. No, ai rezolvat, ai fost la Poliție?
- Am fost la poliție dar nu am rezolvat. Au cam râs de mine. Dar între timp am studiat legea. Este absurdă. Am găsit pe internet un document eliberat de poliția din București pentru o situație similară.
- Dă-mi să văd. ... Hm ... uite, ce pot face. Lasă foaia asta la mine. Am să o duc șefului meu. Vin-o mâine pe aici și îți dau răspunsul.
- Ok, sper să se rezolve atunci mâine.
- Da, și eu sper.
- La revedere.
- La revedere.
Plec bucuros și optimist. Poate că șeful va remarca absurditatea situației și totul se va termina mâine. Pedalez alert spre birou. Seara răspund la telefoane și contacte pe internet vis a-vis de evoluția problemei:
Poate mâine ridic coletul cu pene din vamă! ...
-- va urma --

miercuri, decembrie 15, 2010

Odiseea unei comenzi din State - Actul 2

25.11.2010 - prima vizită la Arme și Muniții.

Sediul într-o casă mare, veche cu etaj, pe o stradă liniștită din centru. În hol, imediat după intrare, pe o foaie A4, lipită strategic:

DEPARTAMENTUL ARME
ULTIMUL ETAJ
Cu pași nesiguri, cu inima bătând să îmi sară din piept urc cele 2 etaje și sun la ușa de fier.
- Bună ziua.
- Bună ziua, cu ce te pot ajuta?

- Am nevoie de o hartie ca să îmi ridic un colet din vamă.

- Da? Așteptați vă rog, acolo pe hol.
Merg spre locația indicată și aștept - timp în care îmi studiez colegii de așteptare și împrejurimile. Înaintea mea un domn mai învârstă corpolent cu mustață și gușă, cu o pușcă de vânătoare cu lunetă. În spatele meu, un tânăr, subțirel cu o pușcă cu aer comprimat. Lângă geam, un corp de mobilă care găzduiește diverse formulare indispensabile unui proprietar legal de arme în România. În timp ce aștept, undeva dintr-un birou vecin:
- Haide să găsim o soluție. Domnul este deja a IV-a oară la noi.
Oh, nu ... sper să nu pățesc și eu la fel!
După circa 10 min, timp în care a dezbătut impreună cu domnul cu mustață problema puștii de vânătoare cu lunetă, polițist Popescu își îndreaptă atenția spre mine:
- Care este problema, băiete?
- Bună ziua. Sper că una simplă: am cumpărat din State niște materiale pentru construcția unui arc și săgeți și domnul vameș mi-a spus că nu mi le dă până nu-i duc o hârtie de la dunmeavoastră.
În timpul acesta, am scos de la piept factura, singurul document care atesta problema mea și o înmânez organului. Acesta o ia, o apropie de ochi, se încruntă, apoi zice:
- Așteaptă aici! Și dispare într-un birou.
După vreo trei minute care mi s-au părut mai bine de 13, se întoarce la fel de încruntat:
- Băiete, eu nu înțeleg nimic ce scrie aici!
- Păi vă explic eu. Aici sunt 100 de pene. Aici este sfoară roșie. Asta este ...
- Nu, nu, nu așa. Deci, mergi frumos la un traducător autorizat, traduci factura, apoi depui o cerere la Poliția Județeană de pe Take Ionescu, anexezi factura și toate să ajungă aici. Și noi o să-ți analizăm cazul. Eu înțeleg nimic ce scrie aici! Ce foaie să îți dau? Pe ce bază? Tu așa crezi ca merge la poliție? Să îți dau o foaie pe vorbe?
- Nu pot să cred! Sunt niște pene! Am și eu un hobby, o pasiune. Trebuie să depun o cerere la poliția județeană ca să ridic niște pene din vamă?
- Băiete, vânătoarea și femeile se plătesc! Oricine vrea să facă ceva deosebit în țara asta, trebuie să plătească!
- Nu pot să cred! Speram sincer să fie mult mai simplu ...
- Băiete ai citi legea? Unde-i lege nu-i tocmeală. Dacă vameșul zice că ai nevoie de documente înseamnă că ai nevoie de documente!
- Și unde trebuie să depun cererea asta?

- La județeană, întrebi ofițerul de serviciu unde anume.
- Și ce trebuie să scriu pe ea? Este o cerere standard? Un formular (și în gând: pentru revendicat pene din vamă) ?
- Păi cum să fie: către poliția județeană, subsemnatul cutare, prin prezenta, rog a mi se ...
- A mi se ce? ... Nu pot să cred!
- Hai domnule, du-te! Dumneavoastră, ce problemă aveți?
Și astfel, domnul polițist Popescu și-a muta atenția de la mine și ale mele pene, spre tânărul de după mine și a lui pușcă cu aer comprimat, tânăr care în tot acest timp s-a delectat cu micul spectacol care se desfășurase în fața lui. Plec prăbușit și deznădăjduit în interior. Primele semne de slăbiciune:
Chiar merită toate astea? Merită niște pene, tot stresul și birocrația asta? Poate ar fi mai bine să le las în vamă ...
La birou mă apuc să citesc legea. Legea nr. 295/2004. Mă afund în aliniate și amendamente. Mă simt și mai copleșit. Autorizație de armurier, 500 lei. Arme neletale. Permis port armă. Certificat de deținător. Arc omologat de Federația Română de Tir cu Arcul.
Sigur vrei să faci asta?
Mă apuc de recitit pe forumul de arcași subiectele legate de legislație. Contradicții și frustrări. Găsesc totuși ceva ce mi-ar putea fi util. O listez cu gândul să o duc la domnul vameș ca document informativ. Mă consult cu prieteni. Un amestec de sfaturi scăldate din belșug în râsete și comentarii colaterale. Îmi construiesc seara pe baza lor o pledoarie în mai multe puncte. Le scriu pe o foaie de hârtie să o iau cu mine la întâlnirea cu vameșul.

-- va urma --

marți, decembrie 14, 2010

Odiseea unei comenzi din State - Actul 1

22.11.2010 - prima întâlnire cu vameșul

Pauza de masă. Încalec pe bicicleta și dau o fugă la gară. Intru în Poștă, Oficiul 2, etajul 2 (Colete externe) entuziast și fericit. Pe ușă, pe lângă orar și alte anunțuri dispuse într-o ordine haotică: "Vă rugăm intrați însoțiți doar în cazurile de persoane handicapate". Mă întâmpină doamna Viorica, poștășița la rândul său cu un zâmbet:

- Bună ziua.
- Bună ziua, cu ce te pot ajuta?
- Am primit înștiințare că mi-a venit coletul.
- Dați-mi vă rog hârtia. Da, așteptați vă rog aici.
Se întoarce victorioasă cu o cutie de 100x30x30cm de carton. O pune pe cântar.
- Da, este bine. Nu s-a pierdut nimic. Apoi, uitându-se pe hârtii, aceasta este valoarea coletului?
- Da.
- Mergeți vă rog la domnul vameș să vă facă hârtiile.
De la biroul de lângă ușă, cu un pix în mână, o voce groasă și sobră, peste niște ochelari mari cu ramă groasă:
- Ce aveți în colet?
- Materiale pentru arcuri și săgeți.
Ochii i se dilată, mușchii i se încoardă, pixul cade pe birou, scaunul trosnește ușor. Domnul vameș se ridică de la birou și cu pași apăsați vine spre mine. Ridică coletul și îl pune pe masa de operație de sub geam.
- Ține cutter-ul și deschide cutia!
O deschid tacticos, timp în care domnul vameș așteaptă sfârșitul operției cu vădită nerăbdare de partea cealaltă a mesei de operație. În sfârșit cutia de carton își face vizibil infamul conținut. Pungile umplute cu aer și cartoanele de protecție sunt îndepărtate grăbit. Prima cunoaște lumina zilei o pungă transparenta cu pene de un roșu aprins. Apoi, pene albe. Apoi negre. Confuzie și stupoare se citea în acest timp pe fața vameșului. Explorarea pâtecelui cutiei continuă:
- Asta ce este?
- Sfoară pentru coardă.
- Și asta?
- Ceară
- Asta?
- Fibră de sticlă.
Siguranța de la început din spatele ochelarilor este pierdută.Probabil se gândește:
"Unde este arcul? Din toate astea băiatul aceasta confecționează arme?!?! ..."
Apoi zice:
- Băiete, tu faci arme aici. Nu pot să îți dau coletul. Asta este o problema a poliției.
- Cum? Să ridic niște sfoară și niște pene? Poliție? Nu pot să cred!
- Da, te duci frumos pe C.D. Loga, la Arme și Muniție și vi înapoi cu o autorizație de ridicare sau cu o negație care să ateste că nu este nevoie de nici o autorizație!
- Nu pot să cred. Sunt doar pene și alte câteva chestii.
- Da, dar tu faci arcuri.
- Nici nu știu dacă îmi vor reuși.
- Îți vor reuși, că de aceea ai cumpărat toate materialele astea.
- Pot să verific că este complet conținutul?
- Da poți.
Le scot cu atenție și verific pe baza facturii conținutul. Ochii îmi sclipeau. Le admiram.
Sunt ale mele. Au venit pentru mine tocmai din America ... și nu le pot ridica?!?! ...
Apoi, sub stare de șoc asist neputincios la resigilarea cutiei și ducerea ei înapoi în pântecele întunecoase ale vamei. Apoi sub privirile consternate ale doamnei Viorica, vameșul mă conduce spre ieșire.
- Să nu te întorci fără hârtie! Autorizație sau negație!
Pe drum spre birou, încă bulversat, dau telefon la un prieten cu ceva cunoștiințe în poliție și îi povestesc situația. Îmi promite că se interesează la vărul său. Mă mai calmez. La birou îmi caut un alt prieten pe internet. Îi povestesc și lui. După câteva ore primesc diagnosticul și soluția:
... Sper să nu te superi, dar ești idiot. Mergi în altă zi, la alt vameș și spunei că tai frunze la câini. Cum ai putut să-i zici că faci arcuri și săgeți?!?
-- va urma --

luni, decembrie 13, 2010

Odiseea unei comenzi din State - Introducere

Teatru scurt. Inspirat din fapte reale. Numele au fost schimbate pentru a proteja persoanele implicate. Dialogurile sunt reconstruite din memorie. Orice asemănare cu realitatea nu este întâmplătoare. Orice eroare strecurată îmi aparține și nu este intenționată. Dacă prin ceea ce am scris ofensez pe cineva, sau aduc prejudicii anumitor instituții ale statului, îmi cer iertare anticipat și sper într-o îndreptare a situației în viitor.

Personaje:

Vameșul Vasile : este un om învârstă, mic și îndesat cu păr cârlionțat & grizonat, voce groasă, ochi mari, nas proeminent, atitudine oficială / sobră.

Poștășița Viorica : o doamnă între două vârste, subțirică, ochi calzi, atitudine jucăușă.

Polițistul Bogdan
: tânăr înalt, suplu, frizură atent aranjată, la începutul carierei, îmbrăcat în civil, aproape de oameni.

Polițistul Cristian
: trecut de primii ani de profesie, statură medie, glas blând.

Polițistul Mihai
: om între două vârste, față ovală, ochii puțin obosiți.

Polițist Popescu : învârstă, înălțime medie, privire încrâncenată, păr tuns scurt, șapcă cu cozoroc.

Polițista Mioara
: doamnă la 40 ani, atentă la aspectul exterior.

Eu: dornic proprietar de pene.
Decoruri:
Vama: Ușă de metal.O cameră mare și rece. 2 birouri. Unul lângă ușă la care stă domnul vameș Vasile, celălalt în mijlocul camerei, pentru doamna poștășiță Viorica. Lângă geam masa de operațiuni vamale.

Poliție, departamentul "Arme și muniție":
O usă de metal. la intrare un birou cu o doamna îmbrăcată în civil. În spate o altă cameră cu 3 birouri. Cel din față, era împărțit între polițistul Bogdan, un monitor CRT și un bol de sticla cu un peștișor. La biroul din stânga, cu spatele la geam, Mihai, în spatele unui monitor, tot CRT. La dreapta, Cristian, în spatele unui alt monitor.

Introducere

03.11.2010 - Lansare comandă.
04.11.2010 - Prelucrare și exediție.
19.11.2010 - Coletul ajunge în vamă.
-- stați conectați, mâine dimineață va apare actul întâi! :) --

marți, noiembrie 09, 2010

This tiny house

To every one of you
entering this sacred place,
may you and peace of mind
meet face to face.
Away from worldly stress,
if but for a minute
may you leave your cares behind,
as you venture inside
feeling only stillness
wrapped around your soul,
something almost magical
making you feel whole.
Where else ca you find it?
Perhaps on a mountaintop,
that spiritual uplifting
that makes you look and stop.

marți, octombrie 26, 2010

Things to remember

  • everyone feels like everyone else just not at the same time
  • people are unpredictable
  • letting go is better than maintaining control
  • absolutely nothing good can come out of over thinking things

duminică, septembrie 26, 2010

Visul cu calul

Eram cu bicicleta într-o seară, undeva pe o stradă întunecată. Am ajuns lângă un șantier iluminat subteran. Un morman de cărămizi și bolțari aruncați la întâmplare lângă o fundație săpată adânc, acoperită sumar cu niște scânduri[Sâncel?]. Un strat subțire de pământ mă despărțea de un abis de fier forjat, cărămizi și noroi. Peste mormanul de cărămizi de la suprafață se cățărau oameni ... încet și atenți.[Custura Sărății?] M-am luat după ei. Am ajuns în vârf [Negoiu?]. Am evaluat perspectivele: se deplasau prea încet, eu eram și cu bicicleta. Ok, ne întoarcem și ocolim prin afara gardului[Cugir, Generală III].


Ajung în stradă, beznă, liniște. În negura nopții, luminată difuz, de un felinar stradal îndepărtat, o siluetă abia perceptibilă cu patru picioare. Un cal. Merg mai departe. O altă siluetă, un om. Mă primește cu incredibilă căldură. Mă îmbrățișează. Îmi vorbește cu entuziasm. Nu îmi dau seama cine este. Fața îi este scufundată în întuneric. Am recunoscut vocea, dar nu putea fi el [Bubu]. Totuși, el este. Se bucură de întâlnire, de mine. Eu sunt încă șocat. Din negură se desprinde acum o altă siluetă, un copil. Mic, blond, bucălat. Zâmbește, mă îmbrățisează și îmi spune cuvinte calde. Cine este? Este fiul lui Bubu.[Robert?]


Se face lumină[brusc]. Multă. Strada se umple de oameni. Era o nuntă. Nu am văzut mirii. Eu stau pe loc. Sunt încă bulversat. Beznă / lumină. Singur / înconjurat de oameni. Contraste. Mă întorc. Pe o scândură, la nici 2 pași de mine, tolănit relaxat, un alt prieten care mă privește zâmbind [Florin]. Îmi studiază reacțiile și se distrează de nedumerirea mea.

"Ce cauți aici?"

"Dacă vrei plec."

"Nu, nu pleca."

Cadru nou: spațiu închis, o sufragerie mare cu o masă în mijloc. Culori aprinse, vii, parțial obositoare [Twin Peaks?]. Mulți oameni în jur. Puțini cunoscuți. Dintr-o dată conștientizez că s-ar putea ca ceea ce mi se întâmplă să nu fie real. Dacă trăiesc într-un vis, într-un univers artificial creat pentru mine? [Timpul dezarticulat - Philip K. Dick] Trebuie să aflu. Am nevoie de un psiholog. Sunt trei la masă. Pe doi îi cunosc.[Emma și Adi?] Întreb pe al III-lea pe care nu-l cunosc, o figură fadă, cu ochii goi:

"Am nevoie de un psiholog ca să aflu dacă visez. M-ar ajuta pentru asta un psiholog care îmi e prieten? Sau mai bine un necunoscut?"

"În momentul în care ți-aș răspunde la întrebare, deja percepția ta asupra realității tale subiective se va modifica."

"Taci. Am înțeles."

Era și mama prezentă la masă:

"Da, ajută-l că m-am săturat!"

"Deci nu este prima dată!"

"Ce anume?"

"Senzația că trăiesc un vis straniu."

"Nu înțeleg ce vorbești!"

"Ba da, înțelegi, nu vrei să îmi spui!"

Mama pe un ton trist:

"... de când cu iapa ..."

vineri, septembrie 24, 2010

Efectul Dunning–Kruger

un wiki și o poză.

credite îndreptate spre krayzee

joi, septembrie 23, 2010

Fly with me ...

(C) necunoscut

marți, septembrie 21, 2010

Psalmul 90

12. Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele,
ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!

marți, septembrie 07, 2010

la Anina

  • o viață de om în propriile lui cuvinte și în imagini
  • oameni dragi regăsiți; o cină specială
  • un peisaj cu mult peste așteptări
P.S. pozele.

vineri, septembrie 03, 2010