marți, martie 22, 2011

Codrului întunecat

Jerome K. Jerome
Cândva, nişte cavaleri, toţi unul şi unul, călăreau printr-o ţară străină. Drumul lor trecea printr-un codru neumblat, unde ciulinii creşteau de-a valma, sfâşiind cu ghimpii lor mari şi ascuţiţi carnea celor care se rătăciseră pe acolo. Frunzele pomilor ce creşteau în pădure erau întunecate şi dese şi nici o rază de lumină nu străbătea printre ramuri, ca să învioreze întunericul şi tristeţea. Şi în timp ce treceau prin pădurea aceea întunecată, un cavaler se rătăci de tovarăşii lui şi, pierzându-le urma, nu se mai reîntoarse la ei, iar aceştia, foarte întristaţi, porniră mai departe fără dânsul, jelindu-l ca pe un mort. Ajungând ei la castelul mândru către care călătoriseră, au zăbovit acolo multe zile şi s-au veselit, iar într-o noapte, pe când stăteau liniştiţi în jurul buştenilor care ardeau în sala cea mare a castelului şi beau vin, iată că apare tovarăşul pierdut şi îi salută. Hainele lui erau zdrenţuite ca ale unui cerşetor şi carnea lui albă era plină de răni, dar chipul îi era luminat de o bucurie adâncă. Şi ei l-au ispitit întrebându-l ce i s-a întâmplat, iar el le-a povestit cum a rătăcit drumul în codru şi cum a umblat în neştire multe zile şi nopţi de-a rândul, până când, sfâşiat şi însângerat, s-a culcat pe pământ aşteptându-şi sfârşitul. Iar când ceasul morţii se apropiase de-a binelea, prin întunecimea de nepătruns a pădurii veni spre dânsul o fată mândră, care-l luă de mână şi-l duse pe cărări întortocheate, necunoscute de nici un om, până ce, într-un târziu, întunericul fu risipit de o lumină puternică, faţă de care lumina zilei nu este decât ca flacăra opaiţului faţă de soare; şi în lumina aceea orbitoare, cavalerul nostru, ostenit de atâta cale, avu, ca într-un vis, o vedenie şi această vedenie i se păru atât de frumoasă, atât de neasemuită, încât nu se mai gândi la rănile sale care sângerau, ci stătu locului ca vrăjit, cuprins de o bucurie neţărmurită, cum e marea, şi adâncă, asemenea acesteia. Şi vedenia pieri din faţa ochilor lui şi atunci cavalerul, îngenunchind în ţărână, mulţumi sfântului milostiv care-i rătăcise paşii în codrul acela grozav, făcându-l să aibă o asemenea vedenie în inima pădurii. Şi numele codrului întunecat era întristarea, dar despre vedenia pe care a văzut-o bunul cavaler nu ne este nouă îngăduit să vă povestim.

Niciun comentariu: