Trei într-o barcă
Jerome K. Jerome
Cum îşi mai încarcă sărmana bărcuţă până în vârful catargului cu haine frumoase şi case mari, cu servitori nefolositori şi cu un roi de prieteni grozavi, cărora nu le pasă de ei nici cât negru sub unghie şi cărora ei, la rândul lor, nu le dau pic de consideraţie, cu petreceri costisitoare care nu amuză pe nimeni, cu ceremonii şi maniere, cu prefăcătorie şi ostentaţie şi, vai! cu cea mai grea şi nebunească încărcătură dintre toate — groaza de ce va gândi vecinul, cu luxul care nu face decât să îmbuibe, cu plăcerile ce plictisesc,Aruncă balastul peste bord, omule! Atunci o să-ţi dai seama că e mult mai uşor să vâsleşti, barca nu se va mai putea răsturna atât de lesne şi chiar dacă o să se răstoarne, paguba n-o să fie mare — o marfă bună, sănătoasă, nu se strică la apă. Vei avea atunci destul timp ca să cugeţi şi să munceşti. Răgaz ca să sorbi lumina vieţii, răgaz ca să asculţi muzica eoliană pe care vântul divin o smulge coardelor inimii omeneşti, răgaz ca să...
Adevărul este că mă pricep binişor la împachetat, împachetatul e unul dintre nenumăratele lucruri la care mă pricep mai bine decât oricare alt muritor, de asta sunt convins. (Eu însumi mă mir câteodată cât de multe sunt aceste lucruri.)
Veneau în goană, cărând geamantane grele şi bătându-se la uşă care să intre mâi întâi. Unul deschidea în cele din urmă uşa, urca treptele, se clătina şi cădea în braţele celui din spatele lui. Veneau apoi, pe rând, ceilalţi, trăgeau aerul adânc în piept, îi apuca ameţeala şi se-nghesuiau în celelalte compartimente sau plăteau diferenţa şi călătoreau cu clasa întâi.
Spunea că-i face bine să mă vadă forfotind fără rost, de colo până colo. Simţea că în felul acesta viaţa căpăta sens, că nu i se mai părea un vis deşert, prin care treci ca un gură-cască, ci o menire nobilă, plină de răspunderi şi muncă încordată. Şi, iarăşi, îşi punea întrebarea cum de a putut trăi până acum, neavând pe nimeni la care să se uite cum munceşte.
Am scotocit prin geamantan şi am răscolit toate, până când lucrurile au ajuns în starea în care trebuie să fi fost înainte de facerea lumii, când domnea haosul.
Mi se pare atât de scandalos să văd cum ceasurile preţioase din viaţa unui om, clipe nepreţuite, care nu se vor mai întoarce niciodată se irosesc fără noimă, într-un somn animalic!
E parcă o lege a acestei lumi. Ai ceea ce nu doreşti să ai, iar alţii au ceea ce ţi-ar trebui ţie. Oamenii căsătoriţi au soţii şi nu par să le dorească, iar tinerii neînsuraţi se vaită că nu au parte de ele.
Oamenii cu oarecare experienţă în materie mă încredinţează că o conştiinţă curată îi face pe mulţi fericiţi, dar, după părerea mea, o burtă plină are acelaşi efect, în schimb te costă mai puţin şi nu presupune atâta bătaie de cap.
Nu suntem decât nişte robi nenorociţi ai stomacului nostru. Nu năzuiţi după morală şi dreptate, prieteni! Supravegheaţi-vă cu grijă stomacul şi înfruptaţi-vă cu măsură şi judecată. Atunci virtutea şi mulţumirea, fără vreo strădanie deosebită, vor veni şi vor sălăşlui în inima voastră şi veţi fi cetăţeni buni, soţi iubitori şi părinţi drăgăstoşi, oameni cucernici şi cu suflet ales.
Câteodată, durerea noastră e foarte adâncă şi adevărată şi atunci stăm în faţa ei tăcuţi, pentru că, în afară de gemete, nu cunoaştem un alt grai pentru suferinţa noastră. Inima Nopţii e plină de milă pentru noi; ea nu ne poate alina durerea, ne ia mâna într-a ei şi lumea se face mică, mică, şi se îndepărtează, iar noi, purtaţi pe aripile ei negre, suntem duşi în faţa unui chip mai impunător decât al ei şi în lumina orbitoare pe care acesta o revarsă, viaţa omului stă ca o carte deschisă în faţa noastră şi atunci ştim că Durerea şi întristarea nu sunt decât îngerii Domnului.
Cândva, nişte cavaleri, toţi unul şi unul, călăreau printr-o ţară străină. Drumul lor trecea printr-un codru neumblat, unde ciulinii creşteau de-a valma, sfâşiind cu ghimpii lor mari şi ascuţiţi carnea celor care se rătăciseră pe acolo. Frunzele pomilor ce creşteau în pădure erau întunecate şi dese şi nici o rază de lumină nu străbătea printre ramuri, ca să învioreze întunericul şi tristeţea. Şi în timp ce treceau prin pădurea aceea întunecată, un cavaler se rătăci de tovarăşii lui şi, pierzându-le urma, nu se mai reîntoarse la ei, iar aceştia, foarte întristaţi, porniră mai departe fără dânsul, jelindu-l ca pe un mort. Ajungând ei la castelul mândru către care călătoriseră, au zăbovit acolo multe zile şi s-au veselit, iar într-o noapte, pe când stăteau liniştiţi în jurul buştenilor care ardeau în sala cea mare a castelului şi beau vin, iată că apare tovarăşul pierdut şi îi salută. Hainele lui erau zdrenţuite ca ale unui cerşetor şi carnea lui albă era plină de răni, dar chipul îi era luminat de o bucurie adâncă. Şi ei l-au ispitit întrebându-l ce i s-a întâmplat, iar el le-a povestit cum a rătăcit drumul în codru şi cum a umblat în neştire multe zile şi nopţi de-a rândul, până când, sfâşiat şi însângerat, s-a culcat pe pământ aşteptându-şi sfârşitul. Iar când ceasul morţii se apropiase de-a binelea, prin întunecimea de nepătruns a pădurii veni spre dânsul o fată mândră, care-l luă de mână şi-l duse pe cărări întortocheate, necunoscute de nici un om, până ce, într-un târziu, întunericul fu risipit de o lumină puternică, faţă de care lumina zilei nu este decât ca flacăra opaiţului faţă de soare; şi în lumina aceea orbitoare, cavalerul nostru, ostenit de atâta cale, avu, ca într-un vis, o vedenie şi această vedenie i se păru atât de frumoasă, atât de neasemuită, încât nu se mai gândi la rănile sale care sângerau, ci stătu locului ca vrăjit, cuprins de o bucurie neţărmurită, cum e marea, şi adâncă, asemenea acesteia. Şi vedenia pieri din faţa ochilor lui şi atunci cavalerul, îngenunchind în ţărână, mulţumi sfântului milostiv care-i rătăcise paşii în codrul acela grozav, făcându-l să aibă o asemenea vedenie în inima pădurii. Şi numele codrului întunecat era întristarea, dar despre vedenia pe care a văzut-o bunul cavaler nu ne este nouă îngăduit să vă povestim.
Tocmai când ne pierdusem orice speranţă... da, ştiu că aceasta e clipa în care se întâmplă evenimentele însemnate în poveşti şi romane, dar ce să fac? M-am apucat să scriu această carte cu hotărârea de a spune întotdeauna a-devărul-adevărat şi am hotărât să-l spun chiar dacă voi fi nevoit să folosesc pentru asta expresii uzate şi banale!
A fost o vreme — ce-i drept e mult de atunci — când ceream în gura mare să mi se dea o treabă grea de făcut, astăzi însă prefer să le dau tinerilor şansa de a arăta ce pot.
Întotdeauna mi se pare că muncesc mai mult decât s-ar cuveni. Nu că aş avea obiecţii împotriva muncii, ferit-a sfântul! Munca mă fascinează: sunt în stare să stau ceasuri întregi şi să mă uit la cei ce robotesc. Mi-e dragă munca şi gândul de-a scăpa de ea îmi frânge inima.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu