Am promis ca revin cu detalii din Apuseni. Acest articol se regaseşte în Supraviţuitorul, nr.6, ziarul taberei, dar am ales să-l reproduc şi aici pentru tine care nu ai primit un exemplar (au fost editate doar 30). Dacă stau să mă gândesc, cred că restul articolelor cu impresii din tabără şi poze, le poţi găsi în viitorul apropiat pe oscet.ro.
No, gata cu vorbăria, să dapăn firul evenimentelor ...
Miti mi-a promis coborare în avenul Borţig, experienţă de 0 grade Celsius. Din păcate, cei 20 m iniţiali de adâncime s-au dovedit a fi mai bine de 50. Cum cererea pe piaţă a fost mare, oferta de corzi şi scari limitate am fost nevoit să abandonez. Dar … s-a revanşat cu vârf şi îndesat: am continuarea explorarii peşterii Ponorului, galeria dreaptă de la ieşire.
Am fost
Miti, Alex, Ovidiu, Paul, Iosif & subsemnatul, alpiniştii – speologii care am înfruntat verticalul, alumecosul, întunericul şi umedul până la piele.
Până la “înfundătură” totul a decurs fără incidente: frontalele mângâiau pereţii umezi şi noi am înaintat sprinteni sărind din piatră în piatră. Acolo Miti, în lumina frontalelor, bliţurilor, rugaciunilor noastre, a instalat coarda pe perete: Erau acolo nişte pitoane în care am pus nişte carabe şi prin carabe am trecut o coardă. Până în zi de azi mă minunez de cum a reuşit să o pună dar mai ales să o dea jos! (dar să nu mă grăbesc cu povestea ... )
Şi … să înceapă aventura! După un instructaj succinct şi eficient ( de-ar fi aşa tot timpul transferul de informaţie profesor – ucenic ...) despre utilizarea corzii de asigurare, carabelor şi hamului, în ordinea aleatoare a numerelor de pe tricou am început să glisăm pe peretele vertical. Totul a mers şnur.
Pasul 2: escaladarea unei stânci folosindu-ne de corzi şi plonjarea pe partea opusă a stâncii în apa de la bază:
"Oare cât de adâncă este?
Oare ce este pe fund?
Cât este de rece?
Să sar încălţat sau desculţ?"
... Aprox. ½m, pietre rotunde, “ca ghiaţa”, încălţat.
"Genial!!! Simt că trăiesc!"
Ne-am regrupat dincolo de stâncă unde apa era mică şi lumea s-a încălţat. (s-a dovedit că doar eu m-am desculţat). Am continuat explorarea împreună. Şi … am mai reuşit să mai înaintăm cam 400m şi ni s-a înfundat de tot. Nu mai aveam suficient echipament ca să instalăm încă o trecătoare. Am luat câteva mostre vizuale pe support digital şi ne-am savurat momentul de glorie speologică. Apoi: stânga’mprejur … marş!
O nu! Perspectiva îmi era întunecată de gândul că va trebui să escaladez din nou stânca şi mai ales să glisez pe perete în sens invers. Am făcut aceeaşi împarţire mentală a viitorului ca şi în studenţie: înainte de examen / după examen. Dar ştiam că sunt pe Mâini bune. Stânca nu a ridicat nici un fel de probleme, dar peretele ... woau!
Încercarea 1: plin de optimism mă asigur de coardă şi încep glisarea. Mă împing în perete cu picioarele şi mă trag în mâini de coardă ca să ajung la carabă, să mă asigur dincolo de ea. Incredibil, nu reuşesc! Mă odihnesc atârnat în ham deasupra apei, lipit de perete. Degetele încep să îşi piardă dexteritatea. Hm, cine are nevoie de ea?!?!?
“No, hai Sergiu că poţi!”
încercam eu să mă încurajez. Încă o dată! Archzzz! Strâng din dinţi, îmi adun forţele mentale şi ... eşuez din nou!
“Sergiule ... ai o problema, hai acasă!”
Aşa că revin pe stânca de pe care am plecat şi am lăsat pe alţii să-şi încerce norocul. Si uite că ei au reuşit! Auch, no acum e acum!
„Ce te faci Sergiule cu onoarea ta de speolog-alpinist ... este cam harcia-parcea!?!? De ce m-aţi trădat voi, mâinilor?”
Tentativa no.2: am rămas despărţiţi de civilizaţie printr-un zid umed, într-o peşteră întunecoasă în munţii Apuseni! Mă odihnesc din nou, îmi încălzesc mâinile şi zic:
“Nu se poate să nu se poată!”
Apuc hotărât de coardă şi mă apropii minunat de aproape de carabă. Mai am atât de puţin! Sunt lângă ea!
“Hai Sergiule! Mâinilor, să nu mă dezamăgiţi! Trage!!!”
Hm … se pare că azi nu e ziua lor de glorie! Ce se gândeşte Sergiu:
să le dea muşcătură de ajutor, evident!
Detalii: în secundele petrecute în apropierea corzii plin de speranţă că voi reuşi, capul şi gura îmi era fericit aproape de un capat de frânghie care se întâmpla să fie şi el pe acolo ...
“Eureka! Apuc capul frânghiei cu dinţii şi în felul astă obţin plusul de forţă de care mai aveam nevoie ca să revin la civilizaţie! Minunată idee!” (asta ca să vezi câtă încredere am în dentistul meu!)
Gândit şi făcut! Apuc frânghia plin de nadejde în dinţi! Gata! Nu mai citi mai departe! Nu vrei să ştii ce a urmat!
...
Mâinile intră subit în grevă.
Lasă tot greul pe umărul dinţilor.
Iar aceştia din urmă se hotăresc la fel de repede că situaţia îi depăşeşte.
Cad în gol.
Mă opresc în frânghia de siguranţă.
Mă balansez puţin.
Mă stabilizez.
...
Scurt invetar stomatologic: molari: prezenţi, premolari: prezenţi, canini: prezenţi, măsele: prezente. Poziţii ... ok. Horeaaaa ... mulţumesc!
În cădere, ca şi souvenir, dinţii mei s-au gândit să ia cu ei şi banda de la capătul corzii care era acolo menită să impiedice deşirarea. Nu acelaşi lucru s-a văzut din exterior.
Schimbare unghi de vedere, Miti: după stabilizarea “eroului” nostru, el scoate din gură ceva şi aruncă în apă.
Două variante:
- câţiva dinţi,
- o bucată proaspat muşcată din stâncă!
... Ce bine că nici una din ele nu s-a dovedit a fi adevărată …
Revin pe stânca mea ce-a de toate zilele.
”O, “mama, unde eşti? Bate-mă de vrei, dar vin-o să mă iei!” ...cum zice cântecul.
Trece şi Miti. Eu şi cu Alex priveam cu jind la colegii noştri aflaţi în siguranţă pe mal, atât de aproape de civilizaţie, iar noi atât de departe...
Dar, atenţie, ni se pregăteşte ceva! Un sistem ingenios de învingerea gravitaţie pe bază de muncă în echipă şi prieteni. Minunat, se pare că noul sistem e găndit să funcţioneze cu 0 kgf dinţi şi 20% din kgf mâini anterioare. Am fost traşi spre civilizaţie, împotriva forţelor naturii, cu ajutorul unei frânghii trase de cei mai bravi dintre noi, am glisat spre mal.
Doamne, ce bine este să ai nadejde!
Şi ... ca un naufragiat îmi venea să îmbrăţişez stânca şi pe salvatori. M-am simţit neputincios; pentru prima dată în viaţă am simţit că fizic nu pot singur. Dar am ştiut tot timpul că nu sunt singur …
Drumul spre corturi a fost lipsit de peripeţii deosebite. Totuşi la ieşire ne-a aşteptat o altă surpiză: o ploaie torenţială cu tunete şi fulgere. Asta ca să fie sigur că nu rămâne vreo parte nefăcută ciuciulete din noi.
Ei, cam asta, fost ... într-o “plictisioare” zi din tabăra de supraviţuire, careia i-am supravieţuit atât eu cât şi dinţii mei.
No, unde mergem la anu’ ?
Sergiu,
cu toţi dinţii lui