luni, martie 16, 2009

gândurile unei brânduşe

Stăteam aşa ... petrecându-mi efemera-mi existenţă zâmbind la un soare cu dinţi, într-o margine de pădure, într-un început de primăvară când ... pac: sâmbăta asta întreaga mea viaţă tihnită mi-a fost dată peste cap. În pădure au intrat 2 băieţi. I-am văzut de la distanţă: mergeau agale şi vorbeau liniştit între ei. Despre ce oare? Nu am reuşit să înţeleg. Au trecut pe lângă mine, s-au oprit, m-au admirat. Par melancolici. Oare ce caută? I-aş putea ajuta cu ceva? Apoi au plecat mai departe. Asta este: primăvara a venit, soarele este sus şi încalzeşte pe toţi. Ce rost are să îmi fac griji? Puţine zile ai, bucură-te de ele!, mi-am zis. Mi-am pus ochelarii UV şi mi-am văzut mai departe de fotosinteză. Doamne ce bun e sucul acesta de frunze umede de stejar! Şi uitaţi i-am făcut!

Trec aşa frumoasele ore ale amiezii şi vine dupămasa. Îmi zic: fie brânduşa cît de mică, ar face bine să mai şi doarmă. Îmi adun nişte frunze la rădăcină, mă dau pe lângă un stejar mai bâtrân şi ... mai să pun capul pe o pernă ergonomică de muşchi verde când un zgomot mă trezeşte. He, he! Prietenii mei, băieţii melancolici. Cred că frigul îi alungă din pădure. Hei, uite că se opresc. Uite chiar aici, lângă mine şi prietenele mele. Hm ... mă întreb ce au de gând? Noa, vrea să ne facă poze. Yupee!!! Scularea fetelor!!! Vom fi pozate. Of, şi nu am frunzele făcute! Hei, hei şi pe mine, ia-mă şi pe mine în chip. Nu!!! Nu de acolo, mai de la dreapta, aşa ... acum puţin mai în spate. Bun. STAI: a intrat soarele în nor! Nuuu !!! ... prea târziu ... am auzit declicul. S-a sfârşit. Nemurirea mea va fi una fără soare. Uite, acum se duce la vecina mea. Ea are soare. Stă dreaptă. Zâmbeşte semeţ. Are şi de ce: are un corp superb. Are sore. Are un fundal superb. Norocoasa! Dar, partea plină a paharului: sunt şi eu printre cele alese.

Hei, cei cu zgomotul acesta? Cine e noul individ? Clar, asta nu e o zi obişnuită. Două vizite în aceeşi zi e prea mult pentru mine. Ce discută cu băieţii melancolici? Nu par prea afectaţi. Fotograful îşi bagă aparatul în geantă. Poate le-a cerut să plece ... fetelor distracţia s-a terminat! Atât cât a fost, a fost frumos. Amintirile sunt frumoase. O să aveţi ce povesti la bulbii voştri mai încolo.

Hopa! Stai aşa, ce face acum!?! Hei, s-a aplecat! A ridicat-o pe vecină! Incredibil!!! Fetelor, repede scoate-ţi tot ce e mai frumos din voi, acum e şansa noastră să vedem lumea. Să plecăm din colţişorul acesta de rai umed liniştit. Viaţa începe să pulseze. Lume, păzea că venim!!! Hai, uită-te şi la mine. Alege-mă, fă-mă parte din aventura ta! Daaa!!! Sunt a taaaa!!!

Stăm înghesuite în pumnul lui. Simt căldură. Simt bucurie. Îmi place. Mă aşează cu grijă alături de aparatul lui, dătător de nemurire. Mă simt protejată, mă simt importantă, am fost aleasă. Aventura vieţii mele stă să înceapă. Pentru ce m-am pregătit? Ce mă aşteaptă dincolo de pereţii galbeni? E cald, e întuneric. Speranţă. Vise. Ale cui sunt sentimentele astea? Ale mele? Ale lui? Se împletesc. Ce se întâmplă?

Se gândeşte la cineva. Cui îi sunt oare destinată? Ei? Cum arată ea? Îi va place de mine? Am să reuşesc să transmit mai departe ce am simţit?

Geanta nu se mai scutură. Am ajuns undeva. Stau în întuneric. Aud mai multe voci. Veselie. Dacă m-ar scoate acum ... Oh, cât mi-aş dori să văd unde am ajuns. Să îi cunosc. Să le simt bucuria pe deplin. Poate să le-o sporesc. Oare ea este aici?

Lumină!!! Văd lumină! Momentul eliberării este foarte aproape. Am să fiu liberă! Am să zbor! Am să vad lumea. Îmi bate inima. Ceva nu e în ordine. Simt că ceva nu este în ordine. Un fior subţire de tristeţe m-a străbătut când s-a apropiat. Acum am înţeles. Ea nu este aici. A scos doar aparatul. Este din nou întuneric. Oare pot face ceva să-l înveselesc? Să fac ceva să dispară fiorul acela tainic. Cred nu pot face altceva decât să aştept. Cel puţin mă bucur că nu e singur, e înconjurat de oameni frumoşi şi calzi. Bucură-te, bucură-te!

Suntem din nou pe drum. Am senzaţia că-l cunosc de prea multă vreme. E obosit. Nu, nu vreau să faci asta. Aşteaptă. Pentru ceea ce e frumos şi valoros ... merită. Nu mă dărui acum. Hai să mergem acasă. Cine sunt cei care te-au tulburat? Aşteaptă.

Am ajuns acasă. Linişte. Doar eu şi el. Ce ciudat, am zis acasă, când de fapt acum am venit pentru prima dată aici. El e peste tot. Îl simt în fiecare detaliu: în frunzele de pe birou, în hainele de pe fotoliu, în cărţile din bibliotecă. E cald. Aaa, uite şi un băieţel de lemn. Mă întreb ce face cu pietrele acelea şi ce scrie pe ele ...

Mă simt purtată cu gingăşie din căsuta mea mobilă cu pereţi galbeni în care mi-am început călătoria şi aşezată într-un mic păhărel. Oare pentru cât timp? Ce mă mai aşteaptă? Te rog, aşează-mă undeva la geam. Vreau să văd un răsărit. Te rog ...

Nuu!!! Ce faci, unde mă duci? Ce e locul acesta? De ce e aşa de frig aici? Ce este cu mirosurile astea? De ce este aşa de întuneric? Ce e cu zgomotul acesta? ...

Un comentariu:

Mirela spunea...

Foarte frumos post! :)
Unul dintre cele mai frumoase!